Abecedar…

Chiar zilele trecute vorbeam cu Doina despre Abecedarul care l-am primit în clasa întîi… În primii ani de şcoală am fost cam ghinionistă la capitolul “cărţi”, pentru că fie erau mai puţine şi eu nu primeam, fie lipseau anumite pagini şi erau altele în surplus, şi tot aşa… Dar textul care urmează, n-o să fie despre lipsa mea de noroc în a primi manuale, ci despre persoana de la care eu am primit Abecedarul.

Faceţi cunoştinţă, ea e Doina, colega de la care am primit abecedarul. La acel moment, era doar o colegă, alături de alţi vreo 37 sau câţi eram noi în clasă. Ţin minte perfect cum a trebuit să citim “Clasa-ntîi” de Ion Hadârcă şi Doina a citit cel mai repede (oh, cît de mică şi neştiutoare m-am simţit atunci). Cred că anii au trecut mult mai repede decât a lecturat ea poezia şi nici nu ne-am dat seama de viteza cu care s-au succedat evenimentele…

Era clasa a 7-a sau a 8-a (aş zice că mă lasă memoria, dar nu e asta, ci simplul fapt că niciodată nu am găsit punctul în timp la care a început prietenia noastră) când am început să vorbim mai mult, dar cum s-a creat legătura de încredere între noi, idee nu am. O fi fost extratereştrii, o fi fost abecedarul sau pur şi simplu vreo recreaţie la care am schimbat mai mult de două cuvinte, cert este că treptat s-a constituit o prietenie frumoasă. Parcă atîtea aveam în minte despre ce trebuia să scriu, şi parcă mintea brusc mi s-a golit şi nu-mi ajung cuvinte.

Dă s-o iau pe paşi dar. Aaaaa, mi-am adus aminte: era clasa a 7-a, pentru că noi încă aveam arta plastică şi după, a venit a 8-a, când am avut ultimul an muzica şi noi am făcut împreună prima lucrare pentru “Muncă, Talent, Cutezanţă”. Oh, cît copy/paste acolo, cît spaţiu lăsat între paragrafe, cîte emoţii inexistente şi finalmente, locul 1. Cred că asta ne-a dat încredere ca să ne avântăm şi anul următor în concurs. Acum ceva mai multă muncă, informaţii despre literatura fantasy şi-n mod deosebit, Harry Potter. A, să nu uit…. Doina a fost cea care m-a convins să citesc romanul şi datorită ei, am ajuns eu fană HP. Tot în anul acela, adică 2010, am avut examenele de capacitate, peste care am trecut cu bine şi-ncă şi cu note bune. După, a urmat balul de absolvire. Măi, scuze, da’ asta trebuie menţionat, pentru c-a fost mi-nu-nat; după care Jamboreea. Apoi clasa a 10-a, un bal al bobocilor şi multă voie bună.

“Nu shi, iara seara dintre ani si nu imi pot aduce aminte nimic tare memorabil . Tot a fost asa de repede, am dat examene, am trecut in liceu, am dat teze, ne-am facut doba de fizica… Principalu ca ne-am mai impins una pe alta si am ajuns, iaca, la alt an. …” Cred că mesajul ăsta (găsit la Saved items, evident că ) are concluzia perfectă pentru perioada aceea.

Şi-apoi clasa a 11-a… Anul ăsta a trecut atît de repede, deşi parcă nu avea motive s-o facă. Am trecut de tezele cele mai înfiorătoare pentru noi şi parcă e totul mai uşor. Adică, eu mai am de scris testul final la română, dar nu-i pe asta. Poate că n-am simţit timpul fugind, pentru că am rîs mereu şi n-am avut timp să-l observăm.

…Doina e persoana care are mereu ceva de spus şi nu e ceea ce de obicei s-ar putea numi: “Trebuia să-ţi pui ale tale două capişi”, ci îs replici ironice şi/sau amuzante şi/sau pline de adevăr. Eu mă regăsesc în (destul de) mare parte în modul ei de a fi şi iată de ce, noi ne-nţelegem tare bine. Nu, nu spun că momente mai tensionate n-au existat sau că nu ne înţepăm cu replici acidulate uneori, dar după doar cîteva minute, efectul lor trece şi noi iar jucăm “Spânzurătoarea” pe una din foile găsite la-ntâmplare în caietul de istorie.

Anii ăştia au fost aşa de plini de tot, încît m-am pierdut în ei… Am comentat comentariile Getei la Eurovisionul din 2010 (“E o femeie albă cu voce neagră” sau ce naiba?), am fost cu ardoare fane PT şi Alexandra Stan*, am sărbătorit împreună multe zile de naştere , am scris sute de mesaje şi ne-am indignat din cauza aceloraşi lucruri. Eu am toate mesajele de felicitare de ziua mea (şi pe cele de Anul Nou, şi nu numai) şi ţin minte că la 16 ani eram la ţară, tristă pînă la lacrimi (teoria mea despre zile de naştere: un an bun, un an rău…) şi ceea ce mi-ai scris tu mi-a redat zâmbetul. Şi teoria a funcţionat, pentru că aniversarea mea de 17 ani a fost cea mai frumoasă de până atunci. Mulţumesc pentru tot efortul depus şi nu-mi pare rău că v-am stricat planul când v-am spus că vin cu vreo două ore mai devreme ( >:) ).

Pe umărul Doinei am plâns de vreo două ori, da’ ea la lecţii se culcă pe-al meu de vreo două sute de ori. Eu numai de vreo două mii două sute pe al ei . Cu ea pot vorbi despre orice, începînd de la calitatea chiflelor de la bufet şi terminînd cu sensul existenţei. De obicei, când nu-mi e bine, primul impuls e s-o sun pe Doina. Poate că n-o să găsim soluţie la problemă, dar cel puţin, totul o să pară mai uşor (printre altele, acum cînd scriu, am aceeaşi senzaţie…)

Nu ţin minte ca Doina să nu fi ţinut minte ceva cînd am rugat-o (şi asta fără să-şi pună reminder în telefon, aşa cum fac eu…Şi uneori tot uit) şi să nu-mi fi adus ciocolată ori de cîte ori a fost în Geneva. Şi-apoi mai este împărţitul manualelor, ca să nu ne “stricăm” spatele şi aşa suferind. Noi de vreo doi ani am făcut matematică tare serioasă la-nceput de an şcolar şi am decis fiecare ce cărţi va aduce. De vreo două ori eu am adus ce nu trebuia, dar s-a trecut lecţia bine şi fără Mai pe scurt… Eu multe aş putea povesti, dar n-am s-o fac

18 ani, da? Majoră, da? Călătorii fără procură, da? Responsabilitate pentru tot ce faci, da? A, ei bun dar, la muuulţi ani. Eu îţi urez tot ce ţi-am urat mereu (adică numai lucruri de bine) şi somn uşor (după plan, asta trebuie postat la miez de noapte)

P.S. Dacă te-a dus în eroare titlul, e bine, dar cred că ţi-ai dat seama.

P.P.S. am uitat să menţionez că taţii noştri se cunoşteau deja. Ei, dar şi multe alte lucruri au rămas nescrise…

* a nu se lua foarte în serios

Locuri…

- De ce vrei să vii acasă?

- Ştii, există locuri unde simţi că pur şi simplu aparţii şi locuri unde, oricît ai sta, tot nu găseşti acel punct de…comuniune. 

Încerc să-mi dau seama care sunt criteriile după care ajunge să (nu) îmi placă un loc, dar nu pot ajunge la o listă cu cîteva puncte bine definite. Nu că aş fi avut la viaţa mea mare experienţă în a-mi schimba locul de trai sau a călători, dar chiar şi din ceea ce am trăit, am înţeles repede, că nu-ţi poţi impune să iubeşti un anumit loc, precum nu-ţi poţi impune sentimente frumoase faţă de multe alte lucruri sau faţă de oameni.

Despre “acasă”, nu ştiu dacă ar avea sens să spun ceva, pentru că fiecare îşi are definiţia pentru acest cuvînt şi ea nu e tocmai cea din dicţionar; ci mai degrabă cea din viaţă. Şi totuşi, am să spun… Să mă fi întrebat acum vreo 2-3 ani ce este “acasă” pentru mine, probabil aş fi spus dintr-o răsuflare adresa. Acum însă, este mai mult decît o adresă. Vîrsta i-a cam schimbat din rolul clasic sau, mai bine zis, din rolul care percepeam eu că îl avea. Acum, acest “acasă” este camera mea, în care la ora 3 după-amiază, este plin de lumină; o lumină care se prelinge pe podeaua rece. Şi în camera mea sunt toate flecuşteţele adunate de vreo doi ani, agăţate de uşa unui dulăpior. Mama-mi zice deseori c-ar fi bine să le mai filtrez, dar asta ar însemna să renunţ la o părticică din mine… Camera mea înseamnă şi laptop-ul meu, la care pierd ore în şir şi apoi îmi pare rău că îmi stric vederea aşa, dar nu e suficient de mare regretul, încît să fiu conştientă de asta data următoare cînd îl pornesc. Şi atunci cînd pierd eu timpul, ridic un pic ochii şi dau de poza de la balul de clasa a 9-a (eh, şi iarăşi amintiri). Camera mea înseamnă căldură (aici mereu e mai cald decît în celelalte încăperi) şi seri în care se discută foarte aprins despre şcoală sau ştiri, despre vremea de afară sau cum pierdem timpul eu şi fratele meu. Am concentrat totul în perimetrul cel mai apropiat mie, pentru că aici mă simt cel mai…eu. Spaţiul ăsta are deja amprenta mea şi e mereu plăcut să te regăseşti…

Şi-apoi… Momentele cînd vine vacanţa şi aduce cu sine inevitabilul: “Trebuie să ne ducem la…”. În dependenţă de ce urmează după acest “la”, dispoziţia mea decide pe care cărare s-o ia; asta dacă are atîta binevoinţă încît să-şi modifice cumva traiectoria. Încerc să-mi explic de ce se creează bariera dintre mine şi anumite “destinaţii”. În “Adela”, pare-mi-se, era o sintagmă: “Negînd cauza, neg efectul…”. Ei bine, dar eu nu pot găsi cauza şi totuşi, efectul îl simt, şi poate e prea accentuat. Tind să cred că mi-am insuflat eu ideea că nu-mi place acolo, iar asta nu simplifică deloc situaţia. Şi, cum nu văd metode de a schimba nimic, nu are rost să stărui asupra unui punct mort.

În schimb, există şi un locşor unde mă duc mereu cu inima deschisă; atît de deschisă încît îmi pare tot timpul prea mic numărul de zile preconizat pentru a sta acolo. Libertate şi sete de viaţă… am impresia că-s impregnate în satul acela dintre stînci. Ştiu că locuitorii lui se plâng că e sărăcie, ştiu că au motive s-o facă, pentru că aşa şi este, dar eu văd numai frumuseţe în el şi mereu mă umple cu o energie greu a fi descrisă. Şi din nou, poate mi-am insuflat eu ideea asta. Dar nu mă poate acuza nimeni şi nu mă pot acuza nici eu, chiar să vreau. E la nivel de interior şi trăire sufletească, or sentimentele nu pot fi manevrate.

Dar mai este şi melanjul dintre cele două: locuri spre care pornesc cu entuziasm, dar care dispare în timp, lăsînd spaţiu liber pentru dorinţa de a reveni acasă. Poate astea sunt cele mai bune locuri de vizitat/petrecut ceva timp, pentru că de aici revin cu impresii, dar fără o stare melancolică, din cauza dorinţei de a mai fi stat.

…Şi tot ce am scris, nu sunt decît nişte idei ce mi-au traversat prin minte, ieri sau azi, pe la ora 3 sau 4 (după-amiaza), cînd afară era înnorat şi pe podeaua din camera mea nu-şi găsea loc nici o rază de soare… E, se pare, prea frig şi căldura îngheaţă.

Brussels sau cum am simţit 3 zile suflul european :)

This gallery contains 1 photo.

Day 1 Cam vreo 15 minute de cînd stau cu pixu’-n mînă, ca să scriu ce şi cum a fost …

Citeşte mai departe

Mi-e dor…

 ”Trecută prin foc şi prin sabie,

  furată, trădată mereu,

  eşti floare de dor, Basarabie,

  eşti lacrima neamului meu.”

                                                                                                                               Dumitru Matcovschi

 

   …Dar tu? Tu ce mai faci? Tu în ce emisferă a gîndurilor îţi legăni oboseala? Nu prea mai ştiu cît timp a trecut de cînd mi-am adunat ultima oară gîndurile despre şi pentru tine. E greu să le ţii numărul, cînd dau toate năvala, împinse de şuvoiul de noutăţi din toate colţurile ţării.

     Tot amalgamul de idei, dispute, dezbateri, te-au obosit. La drept vorbind, ne-au obosit. Dar mergem înainte, pînă într-o zi în care o să putem privi din plin spre cer şi o să ştim că Podul de Flori din ’90 a fost doar o repetiţie pentru acest vis atins. Poate că nu am dreptul a vorbi prea mult despre tine, pentru că nu te-am cunoscut decît de pe file de carte şi prea puţin în actualitate, dar şi ceea ce ştiu mă curpinde într-un gest de răzvrătire, într-o amintire a ceea ce-ai fost şi eşti: Basarabie-mamă, Basarabie-fiică, copil al unei lumi îmbătate de hazard. Soarta potrivinică idealurilor, ţi-a secerat din glas, ţi-a prădat din lumină, dar tind să cred că epicentrul lor nu a fost curmat. A rămas acolo, impregnat viu în verdeaţa codrilor, în cîmpurile cu grîu, în apa rîurilor.

     Dar ceea ce nu te ucide, te face mai puternic, iar tu ai rezistat în faţa greutăţilor cu stoicism. În ciuda săgeţilor primite, nu te-ai lăsat doborîtă şi ţi-ai menţinut suflul la fel de cald şi primitor cum a fost mereu, căci aşa mi-au povestit bunicile despre aceste meleaguri şi au avut dreptate. Poate că nu sunt decît un copil printre oameni grăbiţi şi umila mea părere nu va rămîne decît atît: a mea, dar nu mă sfiiesc a-ţi spune că eşti un plai frumos şi mîndru, dincolo de tot ce vedem în repezeala noastră.

     Răscolesc amintiri şi-mi dau bine seama că n-am sorbit vară mai gustoasă decît cea de pe infinitatea macilor; n-am cules rouă mai proaspătă decît cea de pe vîrful ierbii de la ţară şi nu ţin minte să-mi fi gîdilat privirea un răsărit mai mîndru decît cel de printre stîncile tale, Basarabie.

     Par doar mărunţişri, nu? Da, asta sunt, dar alipite la tot ceea ce-ai trăit în tot acest timp, îţi reflectă chipul.

     Ai avut trecut greu, dureros şi nici măcar prezentul nu te ştie mai bucuroasă. Îţi simt ochii aţintindu-mă cu speranţă, iar glasul ţi-l aud sub aceeaşi notă de amărăciune. Şi se aude tot mai încet, mai stins, mai rarefiat de indiferenţa multora. Şi sufletul îşi e rănit, şi ochii în lacrimi, şi privirile obosite. Încă urmăreşti drumul ce ne duce departe de tine şi speri să ne răzgîndim, iar speranţa ta se vrea legată de veşnicie, ca să nu apună cîndva. 

     Probabil repeziciunea timpului şi tot ce aduce progresul cu sine, ne-a făcut mai indiferenţi. Străbat drumurile şi mă bîntuie ideea că noi nu prea preţuim ce avem. Da, ne lăsăm pradă uitării. Dar ne ierţi, aşa cum faci de zeci de ani. Şi poate că nu avem noi un turn Eiffel, un Big Ben, darămite un Mare Canion, dar avem şi noi o frumuseţe aparte, întinsă peste cîmpuri, impregnată în tradiţia şi limba neamului românesc. E o utopie totul, nu? 

     În noţiunea de “utopie” se topesc ani de zile, iar tu rămîi colo, între Prut şi Nistru, cu tristeţea pe frunte, implorînd într-o tăcere asurzitoare să te lase să-ţi cuprinzi mama. Ştii, dac-ar fi în puterile mele, te-aş lega cu o rază de soare de ea, dar atunci ţi-ar fi dor de ochii ei în noapte. V-aş uni cu un fir de iarbă, dar iernile ar fi prea grele… Nu sunt decît un om şi mă resemnez să vă unesc cu un fior de dor şi să vă port în inimă, aşa cum port şi chipul familei, aşa cum port şi rîsetul copilăriei mele, căci tu… tu n-ai avut copilărie.

     Mi-e dor… Mi-e dor de-o libertate românească sub un singur soare, chiar dacă nu-i cunosc gustul decît din cărţi…

    Dar tu? Tu ce mai faci?

                                                                                                           Te cuprind, Basarabie.

                                                                                                           A ta fiică  

Acest articol este înscris în concursul Blog pentru Basarabia